Diagnosticul de fistulă perianală
Diagnosticul de fistulă perianală este pus de un medic chirurg generalist sau proctolog, care trebuie să urmeze mai mulți pași.
Primul pas este anamneza, adică discuția deschisă despre simptomele care v-au adus la medic, despre durata și intensitatea acestora, despre alte probleme de sănătate și despre posibilitatea prezenței unor factori de risc pentru fistulă.
Al doilea pas este reprezentat de examenul clinic general, la care medicul inspectează starea clinică generală și în special abdomenul, și examenul clinic local. La examenul local analizează zona perianală, unde este vizibil în unele cazuri orificiul extern al fistulei, și anusul prin inspecție și palpare, inclusiv prin efectuarea unui tușeu rectal. Acest lucru presupune introducerea unui deget lubrifiat la nivelul anusului pentru a analiza continența mușchilor sfincterului anal. Din cauza posibilități prezenței unui abces la acest nivel, procedura poate fi extrem de dureroasă, motiv pentru care se poate realiza cu anestezie.
Deoarece este extrem de important traseul exact al fistulei pentru decizia terapeutică, pentru diagnosticul complet se pot efectua următoarele teste imagistice:
- imagine prin rezonanță magnetică (RMN) pelvină – oferă imagini detaliate despre structurile anale; cu ajutorul acesteia se poate trasa întreg traiectul fistulei;
- ecografia endoscopică – asemănător cu RMN-ul, dar presupune introducerea în anus a unei camere foarte mici, cu sondă cu ultrasunete;
- proctoscopie – un instrument special cu o lumină la capăt, care este folosit pentru a privi în interiorul anusului;
- fistulografie – radiografie realizată în zona perianală, după introducerea unei substanțe de contrast pe orificiul extern, pentru a identifica traseul fistulei;
- rectosigmoidoscopie – procedură care folosește un tub subțire, flexibil, cu o lumină în capăt, numit endoscop, pentru a examina ultima parte a intestinului gros;
- colonoscopie – la fel ca în cazul rectosigmoidoscopiei, se folosește un endoscop, dar este analizat întreg intestinul gros; se folosește în special dacă se suspicionează o boală inflamatorie intestinală.